Paradoxul romantismului

Oscar Wilde spunea ca “oamenii strică fiecare clipă de romantism prin încercarea de a o face să dureze pentru totdeauna.” Altfel spus, e mai bine ca romantismul sa fie un lucru scurt si accidental decat unul cauzal ori intentional. Un caz fortuit. O coincidenta poetica ce se-mbiba de importanta doar in relatie cu cei direct implicati. O criza de spontaneitate cu final fericit. Indata ce momentul e cautat pentru a se intrupa artificial intr-o definitie searbada de act romantic magia se pierde. Si totusi asta nu inseamna ca doar cei spontani sunt romantici.

Desi ma intereseaza destul de mult ideea de romantism, nu m-am gandit niciodata ca as fi un tip romantic. Asta probabil pentru ca nu mi se pare un lucru iesit din comun, ci pur si simplu inca una din etichetele care ne fac umani. Daca sa fii romantic inseamna sa acorzi o mai mare atentie laturii emotionale, impresionabile, visatoare etc, sa te bizui mai mult pe senzorial si instincte decat pe cerebral sau ratiune, da, in aceste conditii ma declar romantic. Nici o surpriza pentru cei care citesc ce scriu pe-aici de-un oarecare timp. Femeia si Iubirea sunt teme mai mult decat recurente iar, luate impreuna, cele doua sunt painea si sarea romanticului.

In realitate sunt insa mai... romantic... in scris decat in fapte. Asta din cauza ca scrisul iti ofera ceva mai mult timp la dispozitie si te fereste de reflectoare si prejudecati. Stangaciile mele sunt mai rare daca vin dupa un timp de gandire. Un moment de reflectie personala poate deveni un act romantic atunci cand, facut public, atinge pe cineva anume intr-un mod neasteptat. E ca o scrisoare dintr-o alta epoca. Poarta aceeasi incarcatura de romantism ca un sarut, o mangaiere, o impacare sau o prima intalnire cu toate ca, daca e sa fiu drept, nu e nici pe-aproape la fel de intens. Nu e la fel cu a cutreiera orasul in miez de iarna dupa o inghetata, a pune o floare pe masa cat timp ea e la baie sau a pleca brusc in creierii noptii de sanziene la o tura prin padure.

Paradoxul romantismului e ca se-ntampla cel mai adesea fara voia noastra. Oamenii nu-si propun dimineata in fata oglinzii: “Azi o sa fiu romantic” decat, probabil, in filme. De cele mai multe ori isi doresc doar sa fie atenti cu cei din jur, cu perechile lor, sa captureze timpul in momente kodak pe care sa le rememoreze apoi in clipe de melancolie sau la bere. Nu exista o competitie a romanticilor, o vanatoare de statut, ci doar o dispozitie dulceaga de impartasire a unei clipe, de pierdere si cautare reciproca. Nu exista nici o instanta care sa judece romantismul unei actiuni decat forul tau interior, iar asta doar dupa o vreme cand, analizand efectul actului, vezi ca se inscrie intr-un asemenea tipar.

Cred ca in cele mai multe situatii romantismul e doar manifestarea unei anumite sensibilitati. In cazul barbatilor, una pe care tind sa si-o mascheze printr-o reactie de autoconservare machista. In alte situatii e o exteriorizare constienta a personalitatii si o arma de distragere in masa in randul posesoarelor de fluturasi gastrici. Paradoxal, nici una din tabere n-o exclude pe cealalta. Sunt doua fete ale aceleiasi monede umane si, statistic vorbind, nu poate fi doar cap sau doar pajura la nesfarsit. Undeva, candva, chiar si cel mai neslefuit mascul isi va avea momentul sau de romantism. Total accidental.

Daca ma insel in tot acest demers n-aveti decat sa intrati pe blogjuan.ro si sa-i votati pe ceilalti (mai) romantici. N-am nimic de pierdut. Poate doar o excursie la Paris, stiti voi, capitala multiculturala a romanticilor din toata lumea. Ah si ocazia de a mai face un gest romantic luand pe cineva cu mine. Insa nu vad cum cititorii mei din umbra ar putea sa-mi fac asa ceva. Adica, pentru ce muncesc io aici?