Magicianul lui Fowles

In sfarsit l-am terminat. Stiu ca m-am plans catorva dintre voi ca sufar de blocajul cititorului, de fapt era o scuza pentru a-mi justifica lenea in prezenta colegilor de Schimb, dar na, s-a terminat si cu aventura asta: l-am dat gata pe Magician. Si mi-a luat "doar" 2 luni :). A fost o proba de virtute ce mai, mi-am dovedit mie insumi ca pot duce la sfarsit o carte faimoasa chiar daca nici dupa 200 de pagini nu ma prinsese zdravan. Avand in vedere chinul la care m-am supus benevol simt ca este o datorie de suflet sa scriu despre experienta citirii Magicianului, poate si o nevoie de exorcizare a demonilor acumulati pe parcursul acestei aventuri. Deci nu voi oferi o recenzie ci voi derula filmul celor 2 luni cu Fowles si voi explica de ce pe la finalul cartii mi-a inflorit in gand ideea ca aceasta carte ar trebui arsa-n flacari din motive de preapericulozitate pentru naivii-indragostiti. Haha, nu sariti la comentarii ca e inca in stare buna si o voi returna SdC-ului in mai. Dar...

Eu nu sunt familiarizat cu stilul lui Fowles, Magicianul fiind prima sa carte care-mi pica in mana, asa ca am inceput destul de greu lectura, a durat ceva pana m-am adaptat modului sau de a dezvolta lucrurile intr-un ritm de tortionar medieval. Stii, ca si cand mergi pe munte si tot intrebi din 5 in 5 minute: mai e mult? Asa si eu. Din 5 in 5 pagini o inchideam exasperat de acuratetea si obsesia lui pentru orice detaliu care mie mi se parea nesimnificativ. In plus, Fowles are, presupun io, si un mare nivel de cultura, iar acest lucru se imprima in paginile cartii facandu-te sa te simti de-a dreptul subdezvoltat intelectual. Plin de comparatii si exemple de picturi, sculpturi, arhitecturi, simfonii si poezii de-ti trebe juma de ora pe wiki sa pricepi cum miroase o specifica floare sau cum arata un anume apus de soare. Frustrant, si eram doar la primele 10 pagini. Frustrarea atinge mometul culminant cand Nicholas Urfe, personajul principal, o intalneste pe Allison, viitoarea mare dragoste si personaj cheie in roman, intr-un mod total nerealist. Intr-o seara el, mare introvertit, accepta invitatia vecinelor de bloc la o petrecere, desi nu le suporta deloc, dar totusi se duce, si tocmai atunci se intoarce dupa multa vreme o colega de apartament a lor, Allison, care se nimereste sa fie exact genul lui + singura, si care n-are unde sa faca dus si evident ca el se ofera si o duce in aparatament sa faca dush si bang! raman impreuna. Dough.. exact ca-n viata reala! Vezi sa nu. Asa gandeam in prima seara...in fine, de-atunci mi-am mai schimbat opinia, se mai intampla si coincidente fericite, fie, autorul a forjat pentru a face special momentul lor de contact. Ok, dar dupa cateva saptamani de magie se despart sec pentru ca el primeste un job de profesor in Grecia iar ea are ceva relatie ciufuta pe nush unde?! Damn.. ce mai iubire. Ok, gustam si asta de dragul urmatoarelor 450 de pagini!!!

Deci Nicholas pleaca sa-i invete engleza pe greci intr-o scoala de pe insula Phraxos si acolo da peste un personaj ciudat (creepy dar si fascinant in acelasi timp) - Maurice Conchis - un batran bogat si singur care-l invita sa petreca neshte weekend-uri in casa lui, ca partener de conversatie! De aici incolo incepe povestea cu adevarat, cartea devenind un manual de tortura psihologica a tanarului intelectual englez de la jumatatea secolului XX. Batranul ala pisicher il invita sa ia parte la un joc - uite teapa, nu e teapa, ba e teapa! - si-i indruga tot felul de povesti, interesante de altfel, unele cu rol moralizator altele doar fantastice, il lasa sa fie martor la scene aproape ireale si apoi ii da drumul sa-si stoarca creierii daca ce-a vazut e pe bune sau i se joaca o festa teribila. Plus ca devine tert intr-un triunghi misterios alaturi de Lily si Rose - doua vapai gemene - incercand s-o seduca pe una si sa-i reziste alteia! Si tot asa o vara intreaga. Partea asta e interesanta, nu neg, are aer de roman detectivistic desi e mai mult decat atat, numai ca e lunga al naibii. Oricum e placut sa citesti cu Nicholas analizeaza fiecare chestie si trage propriile concluzii, pe care apoi si le schimba de mai multe ori pana sa realizeze ca nu poate fi sigur de nimic intrucat e prins in plasa unui paianjen si trebuie sa astepte sfasitul jocului. Exact cum asteptam eu sfarsitul cartii.

V-ati prins ca a inceput sa-mi placa, nu? Ok, recunosc, mi-a placut ceva, ceva... Partea cea mai delicioasa a fost Procesul. Absolut geniala si surprinzatoare. Evident, eu priveam cu ochi de cinefil, Fowles furnizand adevarate indicatii scenice, si din nou am picat in pacatul de a empatiza cu personajul si a-i resimti frustrarile. Aici am realizat periculozitatea acestei carti in cazul in care ar pica in maini gresite. Stiti voi, maini de femeie iubitoare de tortura psihologica! Procesul e picatura de otrava care trebuia sa faca sa-i explodeze inima bietei victime a acestui complot psihologic si sa se reverse intr-un val razbunator si racoritor. Doar asteptasem 450 de pagini pe asta. Ei bine nu mi s-a servit ceea ce ravneam, am mai primit vreo 100 de pagini de obercaiala si apoi un sfarsit pe care il cataloghez ca inconclusive! Pai, daca nu e cu happyending, macar sa moara cineva, sa stim o treaba! Uff ce dezamagire.

Ps. Magicianul are mult mai multe valente decat am descoperit eu la prima lectura, pe care n-o regret indiferent ce-am scris mai sus. Oricum nu se poate povesti fara sa rapesti ceva din farmecul cartii asa ca fiecare ar trebui sa vada pe pielea lui. Opinia mea e ca nu are un final, o concluzie clara, sau poate am esuat eu in a o descoperi, cine stie...